Spectacolul "Olenka"

Descriere

Spectacolul "Olenka" de Vasili Sigarev.

Dramaturg, scenarist şi regizor de film, Vasili Sigarev s-a născut, în 1977, într-o familie de mineri din inima Uralilor. Autor nonconformist, perceput de multe ori ca un teribilist al generaţiei sale, Sigarev a studiat dramaturgia la Institutul de Teatru din Ekaterinburg. Înainte, însă, de a alege acest drum a fost unul dintre tinerii răzvrătiţi dintr-un oraş aflat în dezmembrare, după haosul schimbărilor de la începutul anilor ’90. În tinereţea sa rebelă a făcut parte din bandele care livrau droguri şi prostituate, pentru ca, la 25 de ani, să ajungă să fie unul dintre tinerii dramaturgi ai căror piese sunt montate la Royal Court Theatre din Londra. De atunci, textele sale au avut mare succes de scenă, de la Moscova, la Berlin sau New York, fiind de multe ori premiate.

Exponent al noii dramaturgii ruse extrem de puternice şi extrem de directe, Vasili Sigarev este adânc ancorat în realitatea noii Rusii. Abuzurile, viaţa înecată în alcool, cruzimea unei societăţi instabile, debusolările generaţiei tinere sunt subiectele care îl preocupă. „Ca să te purifici trebuie să treci mai întâi prin noroi şi abia apoi să încerci să-l cureţi. Nu sunt însă nici filosof, nici politician. Doar narator. Atât.”, spune Sigarev într-un interviu. În creaţiile mai recente, Sigarev se apleacă, aşa cum mărturiseşte, asupra unui lucru simplu: „acel ceva pe care îl putem numi căutarea fericirii. Pentru mine, fericirea este un vis pe care încerci tot timpul să îl atingi, iar dacă ţi se întâmplă, nu mai ştii încotro să o iei.”

În piesa Olenka (cu titlul originalPhantomPains),Sigarev tratează, în aceeaşi cheie crud-socială şi promiscuu-umană, problema iubirii şi a absolutului ei, oferindu-ne o piesă de o forţă dramatică impresionantă.Un depou. Doi paznici tineri şi durerea unui suflet amputat. Sufletul Olgăi. Olga revine în fiecare noapte în locul unde soţul ei a murit strivit de un tramvai, căutând fantomele unei poveşti pe care vrea să o ţină în viaţă, în încercarea zadarnică şi repetitivă de a o retrăi...

Oriunde şi oricând poate exista „un depou de tramvaie numit Depoul de Nord. Aici, zi de zi se strecoară tramvaie cu «tatuaje» pe bord. Înconjoară încet capătul şi «îngheaţă» în faţa ieşirii. Conductoarea deschide pe jumate uşa din faţă, iese şi dă fuga pentru câteva secunde la dispeceră. Apoi, îşi ocupă din nou locul, iar tramvaiul merge mai departe. Pe traseul său, pe calea sa, pe şinele sale. Din urmă vine un alt tramvai şi totul se repetă, etc, etc, etc… Într-un cuvânt, rutină.

Acest depou îşi are propriul cimitir. Acolo sunt duse vagoanele moarte, de la care sunt scoase apoi părţile mai mult sau mai puţin utile. Ca şi cum ar fi organe pentru transplant. Iar ceea ce nu foloseşte nimănui, se descompune încet din cauza ploii şi a trecerii timpului. Putrezeşte, rugineşte, se prăbuşeşte, etc, etc, etc… Într-un cuvânt, rutină.

Există în acest cimitir un vagonaş transformat în încăpere de locuit. Aici stau paznicii, puşi de administraţia depoului să păzească tramvaiele moarte de tot felul de vânători de metale colorate. Salariul paznicilor nu este mare, însă programul este comod: o zi de muncă şi două zile libere.
În vagonaş nu este foarte curat, însă murdăria de aici este cumva specială. Sfântă. Ca şi cum, dacă n-ar fi ea, nu ar fi nici acest vagonaş, nici cimitirul, nici depoul de tramvaie, nici lumea toată.”