Il Trovatore

Descriere

Opera „Il Trovatore” (Trubadurul) de G. Verdi, o lucrare în patru acte. Libret: Salvatore Cammarano, după tragedia lui Antonio Garcia Gutierrez.

În strălucitoarea sa carieră, întinsă peste şase decenii de activitate în teatru, Giuseppe Verdi (1813 – 1901) a creat 28 de opere, mai mult de jumătate dintre acestea fiind azi în nucleul repertoriului de bază al marilor teatre lirice ale lumii. De o inspiraţie melodică debordantă, animată de pasiune şi un instinct teatral formidabil, muzica lui Verdi reuşeşte să înnobileze şi să dea profunzime caracterelor dramelor, chiar dacă uneori libretele operelor sale rămân schematice sau tributare convenţiilor operistice ale vremii. Dialogul purtat de compozitor cu Salvadore Cammarano (1801 – 1852), unul dintre libretiştii importanţi ai timpului, a fost extrem de intens şi insistent în dorinţa de a obţine o desfăşurare cât mai unitară a secvenţelor dramatice din „Trubadurul”. Cu toate acestea libretul păstrează, contrar dorinţei exprese a lui Verdi, forma convenţională a numerelor deja consacrate (arii, duete, terţete) iar acţiunea, pe alocuri confuză, se desfăşoară mai mult „în spatele scenei”, personajele povestind despre ea. Verdi însă reuşeşte în „Trubadurul una dintre operele sale cele mai intense, mai dramatice şi paradoxal, accesibile publicului, titlul fiind încă de la premieră (Roma, 1853) un succes de proporţii şi păstrându-se de atunci în stagiunile operelor cu o consecvenţă ce validează o dată în plus valoarea muzicii compozitorului italian şi interesul publicului pentru această lucrare.

Personaje puternice în ţelurile, ambiţiile şi pasiunile lor se înfruntă sau se dăruiesc cu nebunia tinereţii, a curajului sau a iubirii lor. Fundalul acestor destine este însă o sumbră ţesătură de orgolii şi uneltiri de răzbunare, care intensifică parcă şi mai mult flacăra existenţei şi sentimentelor lor. Focul este de altfel şi simbolul central ales de regizoarea Anda Tabacaru- Hogea în montarea braşoveană a capodoperei verdiene – un simbol cu semnificaţii multiple: focul rugului spre care rătăcesc amintirile şi viziunile teribile ale Azucenei, focul iubirii care intersectează triunghiul Leonora – Manrico – Contele de Luna, focul ce încălzea castelele medievale, dar şi taberele nomade ale ţiganilor, focul luptelor pârjolitoare, scânteia vitală care animă destine dar şi arderea lăuntrică a Leonorei care încearcă să-şi spună ultimile cuvinte sub efectul necruţător al otravei, incandescenţa spiritului dar şi mistuirea distrugătoare… o dualitate permanentă care provoacă gândul spectatorilor şi deopotrivă, trăiri intense.