Cultura populară din Transilvania - sec. XVIII–XX

Descriere

În accepţiunea contemporană curentă, Transilvania cuprinde atât spaţiul intracarpatic al Transilvaniei medievale, cât şi Maramureşul, Crişana şi Banatul, ţinuturi împreună cu care a alcătuit şi alcătuieşte, sub aspectul culturii rurale, o arie relativ unitară. Dimensiunea interculturală defineşte fundamental această arie, în care elemente culturale mediteraneene, est-europene şi vest-europene au coexistat, parte amalgamate în creuzetul unei existenţe cotidiene comune, parte delimitate conştient, printr-un demers identitar ţintit. Sistemul social-economic rigid, care a menţinut structurile feudale, în mediul rural, până la jumătatea secolului al XIX-lea, a generat în Transilvania un puternic clivaj între mediul orăşenesc, conectat în bună măsură la valorile citadine central şi vest-europene, şi mediul sătesc, menţinut într-o relativă autarhie, ce a favorizat conservarea, până târziu, a unor tehnici şi mentalităţi arhaice.

Actuala expoziţie permanentă, intitulată „Cultura populară din Transilvania – sec. XVIII–XX”, vernisată în anul 2006, încearcă să reconstituie, prin exponate, acest univers rural, caracterizat prin organicitate, evidenţiind complexitatea sa nebănuită şi coerenţa funcţională a componentelor sale.

Expoziţia abordează – în maniera devenită clasică în muzeografia etnografică – principalele domenii ale culturii materiale şi spirituale din Transilvania rurală, ilustrate prin exponate reprezentative, selectate din cele peste 40.000 de artefacte existente în colecţiile instituţiei noastre.

Expoziţia debutează cu reprezentarea ocupaţiilor tradiţionale, începând cu cele arhaice (culesul din natură, vânătoarea, pescuitul, albinăritul) şi continuând cu cele principale (cultivarea pământului şi creşterea animalelor).

Pieselor simple, dar extrem de ingenioase, caracteristice ocupaţiilor din prima categorie (improvizaţii din scoarţă de copac, din trunchiuri scorburoase, din coarne de animale, din nuiele împletite etc.) le urmează uneltele diversificate, cu grad de complexitate superior, utilizate în activităţile agricole şi pastorale şi expuse în ordinea dictată de desfăşurarea proceselor tehnologice specifice. Fotografiile de arhivă jalonează aceste procese şi contribuie la reconstituirea atmosferei caracteristice satului tradiţional. Întregul ansamblu de obiecte şi imagini ilustrează profilul ocupaţional mixt al ţărănimii transilvănene, esenţial în cadrul unei economii de subzistenţă.

Sectorul meşteşugurilor tradiţionale este organizat în funcţie de materia primă supusă prelucrării (lemn, lut, metale, blană, piele, lână, plante textile) şi conţine atât piese realizate de meşterii ţărani, cât şi – acolo unde este cazul – piese realizate în cadrul breslelor, evidenţiindu-se astfel faptul că meşterii din prima categorie utilizează unelte şi tehnici simple şi apropiate de natură, pe când breslaşii dezvoltă aceste tehnici, întemeind pe vechea bază o tradiţie productivă proprie, evoluată.

O atenţie specială s-a acordat în cadrul acestui sector meşteşugului prelucrării în gospodărie a fibrelor textile şi a lânii, meşteşug atât de dezvoltat în satele transilvănene, încât a fost ridicat la nivelul unei veritabile industrii casnice textile. Pe lângă întreg setul de unelte necesare prelucrării fibrelor, sunt expuse în acest sector produsele finite: ţesături şi cusături româneşti, maghiare şi săseşti, utilizate – cu funcţie practică sau decorativă – în interioarele ţărăneşti tradiţionale. Diferitele categorii de piese textile expuse (ştergare, feţe de pernă, acoperitoare de pat, de masă sau de laviţă) ilustrează concepţia asemănătoare a celor trei etnii transilvănene în privinţa organizării interiorului rural tradiţional, în timp ce diferenţele apărute la nivelul ornamenticii şi cromaticii evidenţiază în unele cazuri o opţiune pentru surse de inspiraţie din alt orizont cultural, surse care, prelucrate, au potenţat amprenta etnică.

În sala dedicată instrumentelor muzicale tradiţionale sunt expuse vechi instrumente de semnalizare (buciume), fluiere, cavale, instrumente cu coarde (lăuta, ţitera, vioara, contrabasul), iar în sectorul ce ilustrează alimentaţia tradiţională este prezentat inventarul casnic utilizat pentru gătit - la vatra liberă - în casele ţărăneşti transilvănene de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Existenţa seculară a unor anumite conjuncturi social-economice şi culturale zonale a creat în Transilvania, treptat, zone etnografice cu personalitate distinctă, ale căror mărci identitare au fost evidenţiate prin aspectul aparte al costumului popular local. Deşi aveau o structură de bază unitară, costumele zonale aparţinând aceleiaşi etnii conţineau trăsături particulare, care le diferenţiau exact în măsura în care puteau deveni suport identitar pentru comunităţi care îşi cultivau personalitatea distinctă. În cazul unor etnii diferite, care au coexistat timp de secole într-un teritoriu anume, tendinţa de a se defini prin diferenţiere a fost mai puternică şi s-a manifestat prin sublinierea elementelor specifice din structura costumului, cărora li se atribuia o energie identitară deosebită. Costumele ţărăneşti expuse datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi sunt reprezentative pentru Ţara Făgăraşului, Mărginimea Sibiului, Secuime, Oaş, Maramureş, Năsăud, zona saşilor bistriţeni, Mocănimea Arieşului, Călata, pentru zonele Beiuş şi Ineu, Cărbunari şi Pădureni. Podoabele expuse în vitrine provin din Bihor, Oaş, din zonele Meseş şi Târnave, din zona săsească bistriţeană şi sibiană, din Pădureni, Ţara Haţegului şi Banat, din zonele Călata, Odorhei şi Trascău, din zona Bran.

Exponatele ce evocă naşterea, copilăria (coş pentru lehuză, leagăn, scaun şi suport pentru învăţat mersul, jucării grupate pe sexe) şi tinereţea (elemente din recuzita cetelor de feciori, daruri simbolice făcute de flăcăi fetelor) sunt grupate în două module expoziţionale care prefaţează sectorul obiceiurilor: cele din ciclul vieţii (nunta, înmormântarea), cele de peste an (Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza, Paştele) şi cele de primăvară (măsurişul laptelui, Sângiorzul, Plugarul).
Însemnele de mire şi cele de mireasă (româneşti, maghiare, săseşti), lada de zestre, plosca starostelui, steagul de nuntă, coşul pentru daruri, lingurile gemene, oalele pentru gătit la ospăţ jalonează evenimentul nunţii, încheiat prin etalarea însemnelor de nevastă.

Ritualul funerar este marcat printr-un ansamblu de exponate (ţesătură pentru sicriu, ştergar pentru prapori, lumânarea mortului şi blidul cu grâu necesar purificării casei, colacul şi vasul pentru pomană, semne de morminte româneşti şi maghiare) şi prin fotografii de arhivă.

Obiceiurile de Crăciun sunt jalonate prin exponate ce evidenţiază împletirea de practici precreştine cu cele creştine în cursul colindatului: alături de masca de turcă, semnificând forţa vitală, de darurile tradiţionale pentru colindători, menite să stimuleze un belşug viitor, de bicele de nuiele, aducătoare de sănătate şi prosperitate, apar o stea şi un viflaim, pătrunse în obiceiul colindatului pe filieră bisericească.

Exponatele de sorginte precreştină, invocând belşug şi sănătate în anul următor (măşti, buhai, bici, sorcovă, fier de plug) domină modulul expoziţional rezervat practicilor caracteristice Anului Nou, în timp ce în modulul dedicat Paştilor predomină exponatele cu semnificaţie creştină (icoane din ciclul pascal, prescurnicere, prescuri, coş cu ouă, sfinţit la biserică, ouă încondeiate, colac-pască).

Modulul expoziţional final a fost rezervat obiceiurilor de primăvară, unele exponate ilustrând practicile magice legate de deschiderea anului pastoral (focul viu, lanţul, găleata cu verdeaţă, buciumul, vasele şi răboajele pentru măsurat laptele), altele fiind prezente în obiceiul Sângeorzului (pieptar de scoarţă, cofe pentru udarea participanţilor) şi în cel al Plugarului (jug, bici), două obiceiuri ce deschid anul agricol tradiţional.

Vitrina cu cununi tradiţionale de seceriş (împletite şi udate la finalul ritualului de încheiere a recoltării grâului) şi vitrina cu piese evreieşti de cult (sfeşnic, mahzor, menora, şofar, talit, cupă pentru Kiduş, kepah) încheie sectorul expoziţional al obiceiurilor şi expoziţia permanentă.