Spectacolul "Scrisoarea"

Descriere

Horaţiu Mălăele preia frâiele lui Nenea Iancu în această inedită şi inventivă adaptare a celebrei comedii caragialiene, „O scrisoare pierdută”. Contrar aşteptărilor, acţiunea nu a fost mutată într-o epocă contemporană, ci s-a păstrat atmosfera cu parfumul ei de altădată. Pe lângă regia pe care o semnează, Horaţiu Mălăele străluceşte şi în scurtul, dar amuzantul rol al lui Agamemenon (Agamiţă) Dandanache, întruchipând un decrepit, dar viclean politician, aparent răscopt, dar niciodată prins pe picior greşit de către adversarii politici.
Din cronici

“(…) personajele caragialiene şi replicile lor trimit către realitatea din afara teatrului – de data aceasta democratică, nu totalitară – pe care o desfac şi o traduc plastic. Un Trahanache al doilea, dar deloc mai prost, ci upgradat, după cum se ştie, cu Caţavencu, este Agamemnon Dandanache, jucat memorabil de Mălăele. (…) Idiotul suprem al piesei, cum l-au văzut mulţi, e de fapt cel mai lucid interpret al realităţii în care se mişcă şi în care lihniţii vor să devină şi ei graşi. (…) Burţile sînt invidiabile, văzute de jos; şi destul de stînjenitoare, văzute de sus. Marii combinatori şi cîştigători nu au nici burdihane pe care să le vază cetăţenii, nici scrisori de pierdut.(…). Mergeţi la Naţional să-i vedeţi”.
Daniel Cristea Enache, Observator Cultural - În lumea lui Swift

“Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale devine și “Scrisoarea” lui Horațiu Mălăele, recitită în cheie regizorală nouă, dar fără a părăsi tiparul impus de autor. (…) Mălăele a eliminat lungile tirade ale politicienilor (oricum, le vedem în fiecare zi în Parlament și la televizor…), în schimb, a insistat mai mult asupra creionării personajelor, definite, în primul rând, prin burți direct proporționale cu înălțimea poziției sociale. (…) E drept, lumea lui Caragiale, ca și lumea noastră, este una destul de tristă și rea, dar Mălăele reușește să vorbească despre ea fără patimă, fără venin, fără încrâncenare, cu o detașare olimpiană, reconfortantă. Cât despre poantele lui specifice, care străbat spectacolul de la început până la sfârșit, te lăsăm, iubite spectator, să te delectezi descoperindu-le singur.”
Gabriela Hurezean, Cronica Română - Burdihanul ca stâlp de rezistență al societății